Cum să revenim la valorile autentic româneşti?
Ca să ajungem la această comuniune sfântă unii cu alţii, trebuie să o înrădăcinăm adânc în Dumnezeu, iar fără asta nu-i cu putinţă. O spun limpede, nu e de-ajuns ca eu să cred în dumneata şi dumneata să crezi în mine, că amândoi, vorba lui Pascal, suntem nişte trestii bătute de vânturile din lume, gânditoare trestii, dar bătute de toate vânturile. Şi fiecare vine dintr-un anumit mediu familial, social şi atunci vine cu trăsăturile lui. Ori care e puterea să ne unească pe noi? Gândiţi-vă, vreun om? Dar care e omul perfect pe lume? Cercetaţi în toate istoriile. Singurul cel fără păcat este Hristos, iar El nu e numai om, e Dumnezeu şi Om. Deci la Dumnezeu apelăm prin Hristos. El a zis: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Vă spun aceasta nu pentru că sunt preot sau creştin ortodox. Ar trebui toţi, şi iudeul şi musulmanul, şi şintoistul şi confucianistul, şi hinduistul şi budistul, şi oricare din lumea aceasta, să recunoască că printre oameni nu găsim desăvârşirea. Desăvârşirea este în Dumnezeu şi la Dumnezeu ajungem prin Dumnezeu-Omul, Hristos. Şi El Singurul e cel care ne-a învăţat iubirea. A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. El singur a coborât din cer, a părăsit cerul ca să trăiască viaţa acestei omeniri.
El n-a jertfit pe nimeni pentru El, ci numai pe El s-a jertfit pentru toată lumea. Deci aceasta e calea înţelegerii între oameni.
Problema este a paşilor, a paşilor mărunţi pentru a realiza această cale.
Dar nu uitaţi, trebuie să ai două elemente capitale în aceşti paşi mărunţi: să ai modelul desăvârşit, deci ţinta către care să mergi, căci dacă n-ai ţinta, nu faci nici un pas, sau îl faci greşit. Să începi să mergi, să te afli pe cale. Pe mine omul de pe stradă mă interesează.
El poate să-mi spună: eu sunt credincios pentru că nu făptuiesc răul. Cel păcătos se duce la biserică, zicând că-i credincios, dar săvârşeşte răul. Care e diferenţa şi calea de urmat?
Întâi că el n-are dreptate că nu săvârşeşte răul (că lumea zace sub „cel rău”), iar binele pe care-l săvârşeşte nu-i de la el. Este din rădăcina binelui, de la origine, din chipul lui Dumnezeu în el, care-i de nedistrus (că nu poate fi distrus), pentru că e ceva dumnezeiesc, iar dumnezeiescul, harul, noi nu-l putem distruge. El face binele cum spunea Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în I-a epistolă, versetul 11: „Tot cela ce face binele, de la Dumnezeu este”. (n. n.: De aceea, a te considera bun fără ajutorul lui Dumnezeu, este o lipsă de smerenie. Chiar şi Mântuitorul a spus „De ce-mi spui Mie bun? Numai Tatăl este bun”).
Răul de unde ne vine?
De la demon, de la îngerul căzut. De la Lucifer, care prin şarpe i-a zis lui Adam şi lui Eva: „Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.
Două tragedii s-au născut de aici:
- Minciuna: minciuna diavolului, de aceea e numit tatăl minciunii;
- Dictatura: Veţi fi ca nişte dumnezei, să decideţi voi, în locul lui Dumnezeu, ce e binele şi ce e răul. Ce e dictatorul? Când s-au despărţit oamenii de Dumnezeu s-au despărţit prin orgoliu; după invenţia diavolului, tu eşti Dumnezeu şi atunci, fiecare devine un fel de centru. De aici egocentrismul. Dar dacă eu sunt centrul, pe ceilalţi să-i pun pe post de sateliţi. Dar cine vrea să fie pe post de satelit? Consimte cineva? Fiecare vrea să fie un centru şi de aici haosul. Toţi devenim nişte monade care n-au nici o legătură una cu alta. Fiecare are un unghi al lui de vedere, dar trebuie şi unitate nu numai unicitate. Şi atunci apare dictatorul, cu mână forte şi cu idei de la el, nu de la Dumnezeu. Se impune el şi apare dictatura. Deci, între ateism şi dictatură e o legătură teribilă. Şi aici a fost toată tragedia. Modelul noii ere: Omul păgân sau Dumnezeu-Omul?
Acum că am scăpat de o dictatură, ce şanse avem să ne luminăm întru democraţie, să ne împăcăm?
Marea tragedie a Europei şi mai ales a celei din Est, a început cu paşi mărunţi de la Renaştere. Noi, răsăritenii, am ieşit acum dintr-un totalitarism laic. În Apus, Renaşterea a fost tot o reacţie împotriva totalitarismului (ecleziastic, clerical, religios). În reacţia aceasta faţă de totalitarismul ecleziastic, au căutat un model. Unde să găsească un model? Şi s-au dus la păgâni. A fost o întoarcere către aşa-zisul umanism clasic – ziceau ei, umanismul păgân. De aici toată arta Renaşterii. M-a dus cineva să văd, la Paris, palatul făcut de Ludovic al XlV-lea. În toate încăperile erau numai scene păgâne cu Venera, cu Marte, ici-colo erau două imagini din Biblie şi acelea dăruite de italieni.
Diogene, cinicul, umbla ziua în amiaza mare prin piaţă, cu un felinar aprins, căutând omul. Diogene nu găsea omul printre cei pe care îi cunoştea foarte bine. L-au găsit în omul păgân. Ori, acest om păgân, ca centru al Universului, plecase de la un concept al lui Protagoras care spunea: „omul e măsura tuturor lucrurilor”. Când ai să citeşti Pico Della Mirandola, despre demnitatea omului, imediat ai să te gândeşti la Protagoras. Şi Leonardo Da Vinci are o asemenea vorbă, în care tot pe om îl pune drept măsură a tot. Şi astfel omul a devenit centru al Universului. De aici s-a născut cultul individualităţii şi proliferarea asta de grupuleţe, de secte, apoi deismul secolului XVII. Mai zicea omul: un creator ne-a pus legile, apoi face omul ce vrea.
Apoi a fost raţionalismul fixist al lui Voltaire şi al celorlalţi încuiaţi, fără deschidere către logos. Apoi pozitivismul secolului XIX şi totalitarismul secolului XX. Sunt verigă de verigă. Ori marea problemă, problema capitală a momentului actual al istoriei, este „ce model de umanitate alegem?” Suntem la o răscruce a istoriei, dar nu e vorba de sfârşitul de secol sau de mileniu, căci asta ţine de o ordine a naturii, ci e vorba aici de un crug al firii. Evenimentele nu sunt determinate negreşit de numărul anilor. Eminescu, la 32 de ani, încheia o operă nemuritoare. Eu pot să trăiesc 100 de ani şi să trăiesc tot gol şi prost; o sfântă ca Ecaterina, la 18 ani era sfântă. Deci nu e vorba de vârstă, de timp, ci de un sfârşit de epocă. Cunoaştem, ştim, ne dăm noi seama, se urzeşte o nouă epocă istorică. Hotărât lucru. Şi atunci, pentru conştiinţa omenirii, azi când e vorba de atâtea umanisme (se discută de un umanism al liber cugetătorilor, liber marxist, socialist, etc), se pune întrebarea: „Ce model de umanitate, sub aspectul socio-economic, alegem?”
Cultul individualităţii în Renaştere a născut capitalismul. Dar un capitalism fără Dumnezeu, care strica pe cei mai neputincioşi şi atunci s-a produs reacţia colectivistă şi a apărut colectivismul şi comunismul, care strivesc persoana, deci tot fără Dumnezeu. Comunismul a însemnat uciderea libertăţii. Libertatea are nevoie de fiinţă, de conţinut. Care este fiinţa libertăţii? Este Adevărul, este Binele, este frumuseţea spirituală, adevărată, divină. „Libertatea” de a face rele nu mai e libertate, ci robie a „răului”.
Acum noima umanităţii, s-o spunem cu tărie, e divino-umanitatea noastră, prin obârşia noastră, prin actul creator. Că ne-a zidit Dumnezeu după chipul Lui, prin restaurarea în Hristos, în care s-a unit cerescul cu pământescul, divinul cu umanul, în persoana lui Dumnezeu Cuvântul şi atunci aceasta e legea şi norma noastră, acesta e umanismul adevărat. Modelul nostru nu e simplu uman, ci divin-uman, nu e simplu omul, ci Dumnezeu-Omul, Hristos. Fără Dumnezeu, noi nu mai suntem oameni.
Aţi putea contura în această dimensiune, deosebit de generoasă, dimensiunea politicului? Care ar fi şansa ca oamenii politici să aibă un adevărat orizont politic?
Există şi o vocaţie politică, adică o harismă politică. Un Gandhi a avut o harismă politică, o adevărată harismă, căci el L-a iubit pe Hristos, deşi nu era botezat, el L-a iubit pe Iisus, el a luat predica de pe munte şi cuvântul lui Iisus „iubeşte pe vrăjmaşii tăi” drept principiu fundamental al politicii lui.
Pentru noi a fost o tragedie de conştiinţă. Am trăit între cele două războaie mondiale şi am văzut lideri politici ce au devenit dictatori: Lenin, Stalin, Hitler, etc. Au fost, cei mai mulţi, asasini ai istoriei; şi erau botezaţi, iar Gandhi, nebotezat, a avut viziunea Evangheliei.
Revin, există o harismă a politicului. După înţelegerea Sfintei Scripturi, cel dintâi e să ai conştiinţa modelului, a exemplului. Noi nu creăm ceva fără un model, nici o rochiţă sau o haină. Orice act creator implică trei factori: implică o minte care gândeşte, o idee sau proiect şi împlinirea, concretizarea (trei, vezi asta e Sfânta Treime). Pe frontonul unor biserici scrie: cu vrerea Tatălui, cu lucrarea Fiului, cu săvârşirea Duhului Sfânt. Ori dacă nu poţi face nimic fără un model, cum te-ai construit pe tine, fără model, omule!?
Harisma întâi a conducerii implică negreşit modelul. Fiul Omului nu a venit să I se slujească, ci El să slujească, să-şi dea viaţa Lui preţ de răscumpărare pentru cei mulţi. Al doilea – ca tu să slujeşti pentru mulţi. Să ai conştiinţa şi modelul. Dar cum slujeşti pentru cei mulţi? Al treilea punct al omului politic: a sluji pentru cei mulţi înseamnă a-i cunoaşte pe cei mulţi, a şti categoriile sociale, a cunoaşte situaţia lor economică, să pleci de la aceste obiective de realizare. Totodată, ce e şi mai profund, sunt trei factori care zidesc o societate, cel spiritual, de schimbare a mentalităţii, adică o conştiinţă clară, cel moral, comportament în raport cu crezul pe care îl ai; o morală nefăcută de un crez precis nu-i morală. Deci morala e în legătură cu crezul. Iar al treilea, cel economic-social. Deci aceşti trei factori trebuie să-i aibă în vedere omul politic. Un conducător politic dacă nu se identifică cu crezul oamenilor pe care îi conduce, cum să-i reprezinte?
E obsedantă spunerea lui Malraux; secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc. Nu vi se pare catastrofică, ameninţătoare, această afirmaţie?
Nu mi se pare, ştiţi de ce? După André Frossard, care în Paris Match a dat un interviu, Malraux a spus: va fi mistic sau nu va fi deloc. Ori mistic înseamnă legătura cu Dumnezeu. Aici e tema fundamentală a omenirii. Salvarea ei va fi Întoarcerea la Dumnezeu. Pentru că moartea e despărţirea de Dumnezeu cel Viu. Vrei viaţă? Din nou te întorci la Dumnezeul cel Viu. Şi atunci sintagma lui, după credinţa noastră, înseamnă aceasta: sau va fi religios (se va întoarce la Dumnezeu), sau se va ucide spiritual de tot; în închisori, unde am trecut atâţia, aveam sufletul viu, nu eram ucişi spiritual. Eram împreună cu un pastor reformat de la Cluj, lucram amândoi şi ne spuneam unul altuia: „cât de adevărat e că noi ne simţim liberi, iar aceştia care ne păzesc pe noi sunt nişte sclavi”. Noi simţeam, trăiam, aveam sufletul viu.
Se pune întrebarea la ordinea zilei: ce religie pentru Europa unită? O Europă fără religie, mai vrea ea să trăiască? Nu e vorba doar de arma nucleară sau de alt fel de distrugere în masă (şi aceasta poate fi pericol la vreun nebun), dar nu aceasta e tragedia. Tragedia e uciderea spiritului.
În Scriptură, cuvântul lume are două sensuri, două conotaţii:
- Lumea este opera lui Dumnezeu. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară şi să aibă viaţă veşnică”. Deci lumea, opera lui Dumnezeu, pentru care s-a jertfit Fiul Lui, aceasta nu poate să piară.
- Dar lumea are şi sensul categoriei păcatului. Că zice Sfântul Evanghelist Ioan: „nu iubesc lumea şi cele ce sunt în lume, ce nu-s de la Dumnezeu”, adică pofta trupului, pofta ochilor, trufia vieţii, cele trei ispite care-l pângăresc şi-l distrug pe om. Pofta trupului (lăcomia pântecului, etc.), pofta ochilor, de a vedea lumea numai în poleiala ei. Că l-a ispitit pe Mântuitorul şi i-a arătat împărăţiile lumii şi slava lor şi trufia vieţii. Şi pe Eva a ispitit-o. Că Eva a văzut că mărul era bun la gust (pofta trupului), era frumos la vedere (încântarea exterioară, pofta ochilor) şi că dă ştiinţa (orgoliu, trufia vieţii). De aceea se spune că Eva a dorit să fie şi savantă. Sfârşitul lumii va fi sfârşitul răului, sfârşitul păcatului şi un cer nou şi un pământ nou.
Are şi ziaristul o harismă?
Are harisma împărtăşirii cuvântului, dar cuvântul adevărului.
Care este rolul presei?
Rolul presei? Unii au spus că dacă ar fi fost presa şi mass-media pe timpul Sfântului Apostol Pavel, precis că el ar fi fost şi ziarist. El, care a mers 40.000 km pe jos. După Mântuitorul şi Maica Domnului, pentru noi, e cel mai mare om din istorie…
Aveţi un mesaj de adresat publiciştilor?
Un mesaj ca, într-adevăr, să slujească adevărului, adevărului care să-l zidească pe om. Eu socotesc că adevărul, iubirea, credinţa, libertatea, creativitatea, sunt însuşiri fundamentale care-l definesc pe om: acestea sunt chipul lui Dumnezeu în om, sunt firea omului, sunt sănătatea omului şi când cazi din ele, te-ai îmbolnăvit. Ori mesajul este ca ziaristul să slujească aceste valori, să zidească adevărul, iubirea, credinţa, libertatea, care înseamnă eliberare de tot răul.
