Este tragedia noastră, dar tocmai aceasta este demnitatea şi nobleţea noastră: libertatea.
– Care sunt cele mai profunde gânduri ale dumneavoastră acum?
– Gândul cel mai profund al tuturor călugărilor este a mulţumi lui Dumnezeu, a-L slăvi pe Dumnezeu pentru darurile pe care ni le-a dat. Pentru darul de a avea credinţa, pentru darul Bisericii, pentru faptul că Biserica, după douăzeci de veacuri, în ciuda tuturor acestor lucruri teribile care se petrec în lume – războaie, dezbinări, sărăcie, terorism – rămâne întreagă, deplină. Cu toate problemele Bisericii, tot ceea ce este făgăduit omului de Evanghelie sau este înfăptuit în Biserică, ceea ce trăim noi la Sfânta Liturghie, ceea ce trăim în taina rugăciunii, toate acestea sunt accesibile astăzi tuturor.
Prin urmare, înainte de toate este o lucrare de mulţumire a monahului, o slăvire a lui Dumnezeu. Dar are şi convingerea că nimic nu e pierdut, totul e posibil. Mântuirea este posibilă şi nu numai ca o făgăduinţă pentru viitor, ci ca o experienţă în prezent. Toţi sfinţii alături de care am trăit în Grecia, în România ori în Rusia, sfinţii contemporani ne arată foarte bine că nimic nu este pierdut, întreaga mântuire pe care o avem de la Hristos este accesibilă şi o putem dobândi toţi.
– În cadrul acestui val al globalizării, Biserica Ortodoxă poate să devină mai puternică şi poate chiar să se reînnoiască?
– Cred că nu este o dependenţă, dar globalizarea provoacă reacţii. Globalizarea, care este de fapt o americanizare, această uniformizare a tuturor culturilor duce la reacţii de împotrivire, în special din partea islamului şi, în general, o reacţie a oamenilor de a se ataşa de tradiţiile lor locale. Nu ştiu ce va aduce viitorul, probabil că vor fi tot mai multe reacţii şi până la urmă un fel de mişcare politică generală a globalizarii, dar şi reacţiile locale ale oamenilor pentru a-şi apăra tradiţiile lor. Nu ştiu ce rol ar putea juca Ortodoxia în toate aceste frământări. În mod cert popoarelor tradiţional ortodoxe din Balcani le revine datoria de a se hrăni din bogăţiile Ortodoxiei. Să nu aibă complexe de inferi-oritate faţă de Occident, pentru că Ortodoxia are o plenitudine de spiritualitate şi de cultură pe care Occidentul nu o mai are. Ortodoxia e mult mai bogată decât ceea ce a obţinut cultura apuseană şi Occidentul nu mai oferă acum decât puterea economică şi politică, care nu va dura foarte mult timp.
– Biserica ar trebui să se concentreze pentru a pregăti intelectuali creştini pentru a se afirma în cultură?
– Scopul de căpetenie al Bisericii este de a pregăti sfinţi. Dacă întâistătătorii ei au mai multă grijă de a pregăti sfinţi, celelalte lucruri vor urma firesc: ajutorul pentru săraci, pentru bolnavi, ca şi pentru activitatea intelectuală, culturală. Toate acestea vor urma, aşa cum a fost totdeauna în Biserică. Biserica nu a alcătuit niciodată un „program social” special, roadele ei au fost consecinţele sfinţeniei, s-au zidit spitale, şcoli, toate acestea le-a făcut creştinismul.
–Voiam să spun să creeze lideri de opinie.
– Aceasta va fi firesc, nu se fac şcoli ortodoxe de manageri. Va fi ceva spontan atunci când Ortodoxia va fi vie, adică tocmai cu sfinţi, cu mânăstiri vii, cu un simţ al vocaţiei profunde a creştinismului. În chip necesar, toate aceste prezenţe ale Ortodoxiei în lume şi influenţa ei în societate va fi o consecinţă firească. Adeseori se vrea să se facă exact contrariul şi se spune: „Vom încerca să ne asigurăm mijloacele prin care Biserica poate influenţa societatea şi după aceea…” Dimpotrivă, înainte de toate Biserica trebuie să fie ea însăşi duhovnicească, să dea sfinţi, iar celelalte lucruri vor apare firesc drept consecinţe.
– Care este esența Ortodoxiei?
– Esenţa Ortodoxiei este sensul ei eshatologic: ea pregăteşte lumea de azi pentru lumea viitoare. Creştinii sunt în lume, dar nu pentru această lume, nu aparţin lumii. Ei contribuie la viaţa materială, eco-nomică, politică în calitatea lor de creştini, dar în mod cert nu Biserica este cea care contribuie la aceasta. Persoanele sunt cele care fac tot ce le stă în putinţă pentru progresul lor, dar Biserica nu are o doctrină politică. Romano–catolicismul, de pildă, a făcut această eroare, care este nu a cezaro-papismului ci a papo-cezarismului, eroarea de a vrea să influenţeze viaţa politică şi, drept urmare, a creat o doctrină socială a Bisericii formulată oficial. Biserica rusă a dat şi ea recent o doctrină socială, ceea ce este întrucâtva eronat. Biserica nu are datoria de a avea un nimb politic.
– De ce Biserica nu are o atitudine foarte tranşantă faţă de marile rele sociale, cum ar fi consumul și traficul de droguri?
– Biserica nu are o doctrină teoretică despre lucrurile lumii, a societăţii şi culturii. Ea se ocupă de persoane şi nu de rezolvarea „problemelor societăţii” – de altfel totdeauna societatea va fi mai mult sau mai puţin bolnavă. Biserica nu va vorbi despre „drog” în general, ci se ocupă de drogaţi şi de tineri ca să nu se drogheze. Acesta e rolul Bisericii, rolul ei pastoral este acela de a salva sufletele. Poate că veţi spune imediat că Biserica ar fi mai eficace dacă ar avea o linie generală asupra drogurilor, asupra moravurilor etc. Din experienţa acumulată în timp, de atâtea secole, se vede că Biserica se ocupă de persoane, de sufletele lor.
– Un părinte spunea că situaţia e gravă, nu mai sunt soluţii şi acum este timp doar pentru rugăciune şi răbdare. Ce părere aveți?
– În general, nu cred că ne aflăm în nişte „vremuri mai rele” ca în alte perioade. Orice epocă a cunoscut dramele ei, războaiele, disperările şi deznădejdile ei. Epoca noastră nu este cu mult mai rea decât cea a Sfântului Ioan Gură de Aur, de pildă, sau cea a marilor erezii. Sunt şi lucruri mai rele, mai grave în ce priveşte societatea umană sau moravurile ei dar, dacă ne gândim la istoria Bisericii, chiar şi moravurile de la sfârşitul Imperiului Roman sunt comparabile cu cele de acum. Dacă în trecut Biserica era divizată de erezii, acum avem multe diviziuni între creştini. Între ortodocşi nu sunt probleme de credinţă, în Ortodoxie sunt doar probleme între Bisericile locale. Nu sunt erezii în Ortodoxie şi anumite aspecte sunt mai încurajante decât erau în alte epoci. Cert, ne aflăm la sfârşitul lumii, dar sunt unele aspecte care sunt mai favorabile în generaţia noastră decât în cea precedentă sau cu două generaţii înainte. Sunt oameni care au cunoscut şi au luptat în cele două războaie mondiale. Ceva teribil!
– Omul are libertate, poate alege. Dar aceasta devine o tragedie!
– Este tragedia noastră, dar tocmai aceasta este demnitatea şi nobleţea noastră: libertatea. Fără libertate omul nu există, nici umanitatea. Şi, potrivit Sfântului Grigorie de Nyssa, chipul lui Dumnezeu în om este tocmai libertatea, care înainte de toate conferă valoare omului. Şi această valoare rămâne o problemă, pentru că omul o nu vrea. El preferă totdeauna să se supună unor idei şi să fie robul lor, al propriilor acţiuni sau al idolilor exteriori. Foarte bine descrie acest fapt Dostoievski. Personajele din povestirile lui ne arată foarte bine trage-dia umanităţii care nu vrea libertatea sa. Şi ceea ce se vede la nivelul umanităţii în general, se vede şi la nivelul vieţii noastre personale, a fiecăruia dintre noi. De fiecare dată când facem un păcat, de fapt nu vrem să fim liberi, ci să ne supunem, preferăm să ne înrobim unei patimi materiale, unor viziuni egoiste asupra lucrurilor. Numai sfântul este un om care a devenit liber.
– Familia creştină se află într-o criză gravă. Cum s-ar putea ameliora aceasta?
– Este acelaşi lucru. Criza în familie, în societate, în educaţie sunt de acelaşi ordin, dar lucrurile sunt dinamice. Nu se va rezolva criza, dar ceea ce poate face fiecare e atitudinea demnă de creştin, cel puţin în familie. Mulţi oameni se gândesc să rezolve problemele lumii, nu pe cele ale soţiei şi copiilor. Ori acestea sunt cele importante. O familie adevărată trăieşte cu demnitate. Nu aşteptând rezolvarea problemelor societăţii pentru a accepta ceea ce este soţia noastră sau copii noştri, ci să aplicăm în viaţa zilnică tot ceea ce citim în Evanghelie. Şi importantă este atenţia faţă de celălalt, respectul şi caritatea faţă de el.
– Ce ne spuneţi despre acest moment al vieţii dumneavostră. Un fel de concluzii…
– Ceea ce cred că aş putea oferi ca mărturie, venind din mânăstire, pentru poporul creştin ar fi un model de viaţă dăruită în întregime lui Dumnezeu, întrucât îţi poţi dărui viaţa lui Dumnezeu şi în zilele noastre, abandonând, părăsind şi renunţând la tot pentru a deveni monah, pentru că ai primit şi ai înţeles care sunt făgăduinţele lui Dumnezeu şi faptul că El este întotdeauna gata să ne dea Împărăţia Sa. Este evidentă mărturia dată de monahi celorlalţi creştini fără o determinare interioară de-a deveni călugări – cei căsătoriţi cu grijile şi responsabilităţile lor în societate. Înţelegem că Dumnezeu ne-a făgăduit tuturor să ne dea Împărăţia Sa nu doar în viaţa viitoare, ci deja în viaţa prezentă. Deci, Împărăţia Cerurilor nu este doar o nădejde, ci o realitate ce poate fi una de zi cu zi. Iar atunci când avem acest gust al prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră şi a Împărăţiei Sale – a slavei lui Dumnezeu în viaţa noastră – din acel moment vom fi în stare să rezistăm, să înfruntăm toate lucrurile rele care ne împresoară în societatea actuală. Şi atunci suntem în stare să înţelegem că societatea nu mai este una creştină.
Vom avea ochii aţintiţi la Evanghelie, la vieţile sfinţilor, ale sfinţilor contemporani şi vom vedea că toate acestea sunt cu putinţă şi sunt aplicabile. Şi astfel putem să suportăm, să înfruntăm viaţa şi ispitele din viaţă cu o mare putere de rezistenţă, cu îndrăzneală.
