Aflat în pelerinaj la Sfântul Munte, iată a venit clipa îndelung aşteptată să plec spre schitul românesc Prodromu, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, aflat pe teritoriul Marii Lavre, cam la o oră distanţă de aceasta. În faţa pelerinului apare o imagine tulburătoare: un aşezământ monahal unic în felul lui pe tot cuprinsul Athonului, deoarece biserica şi chiliile sunt albe, iar cerul le învăluie ca într-o apoteoză. Însăşi Maica Domnului a prorocit că „spre sfârşitul vremurilor” se va ridica în acest loc – numit Vigla – un locaş bineplăcut ei. Este chiar Schitul românesc Prodromu!
Schitul sfinţeniei româneşti
În zilele senine, navigatorii de pe Marea Egee văd de la mare distanţă Muntele Athos şi această minune diafană a lui Dumnezeu. În sfânta biserică se află comoara cea mai de preţ a schitului: sfânta icoană a Maicii Domnului „Prodromiţa”. Pe icoană se găsesc multe lănţişoare şi cruciuliţe lăsate de credincioşi drept mulţumire pentru ajutorul primit. După câteva zile de slujbe în limba greacă (alminteri o limbă liturgică perfectă), când aud slujba în binecuvântata limbă românească simt că parcă am ajuns… acasă. În biserică se desluşeşte, aproape de altar, silueta Părintelui Petroniu, stareţul, stând gânditor şi smerit, cu capul uşor aplecat. Părinţii sunt plini de iubire, ascultători de Dumnezeu şi foarte primitori. Prin mila Preacuratei, am ajuns la schit chiar de ziua cinstirii Maicii Domnului „Prodromiţa” şi sunt adânc impresionat de mulţimea de închinători care au venit s-o cinstească pe Stăpâna lumii.
„Grădina Maicii Domnului” e loc prin excelenţă sfinţitor, dar şi „omul sfinţeşte locul”. Am avut bucuria să mă reîntâlnesc cu Părintelui Petroniu, acum în vârstă de 92 de ani. La această vârstă Cuvioşia sa poate încă sluji ca preot o priveghere de toată noaptea. A intrat din 1930 în viaţa monahală, iar din 1978 s-a retras în Sf. Munte, la Prodromu, unde din 1985 este stareţ. Răspunde cu răbdare şi smerenie la întrebările pelerinilor. Părintelui Iulian Lazăr, acum în vârstă de 78 ani, este duhovnicul schitului. La Sfinţia sa se spovedesc şi alţi părinţi români de la alte chilii. Am o fotografie a părintelui, în chilia sa. Privesc chipul lui blând, luminos, ochii albaştrii, în ton cu patrafirul, barba albă, mâinile strânse pe Sfânta Cruce – şi desluşesc un om al lui Dumnezeu, împăcat cu Creatorul său. De o viaţă împacă fără preget, cu ajutorul harului, pe mulţi cu Dumnezeu. Un om între oameni…
Mai aproape de Dumnezeu ca niciodată…
Mi-am dorit nespus să ajung şi pe vârful Athonului, care are peste 2030 metri altitudine. Prin grija Maicii Domnului, am întâlnit nişte părinţi români, cu care am plecat, în toiul verii, spre vârful muntelui. După ce am urcat pe la Crucea de lemn, am luat-o pe o potecă prin pădure şi, ajuns pe coama înaltă, am întâlnit un indicator care arăta drumul spre peştera Sf. Nil Athonitul. Noi am continuat drumul, lăsând în stânga peştera, care era la o înălţime apreciabilă deasupra mării. A urmat un drum de trei ore la o altitudine de circa 700 metri. În apropiere de Chilia Sf. Artemie, (care acum este în ruină) se găseşte o intersecţie bine marcată, de la care începe propriu-zis urcuşul. Ne-am adăpostit peste noapte, pentru a ne reface forţele, la o chilie aflată în apropierea acestei intersecţii. Părinţii români de acolo ne-au primit cu ospitalitate. Cândva erau mulţi locuitori în aceste locuri, în care e numai piatră. Se nevoiau în peşteri, îndurând frigul nopţii şi hrănindu-se cu puţini pesmeţi. A doua zi am început ascensiunea. La o oră de mers, pe un versant, se ridicase cândva o chilie închinată Sf. Ilie. Acum se vede din depărtare o cruce, dar chilia este în ruină. De dimineaţă am văzut oglindindu-se în mare vârful Athonului. Am ajuns după trei ore de mers la Panaghia. Acesta e un aşezământ pentru călători, construit la 1500 de metri şi care cuprinde un paraclis închinat Maicii Domnului. Când plouă, apa de pe acoperiş se scurge printr-o conductă, în clădire, într-un rezervor. De acolo îşi astâmpără setea pelerinii, căci vara nu prea plouă în Sf. Munte. Vântul bătea cu nişte rafale puternice, care aproape te doborau pe pământ. Am ajuns după o oră şi jumătate pe vârful Athonului. Se vedea, de la această înălţime, o mare parte din peninsulă.
Ne-am fotografiat, desigur, în faţa Sfintei Cruci de pe vârful Athonului, ridicată în anul1897 (se zice că în vechime acolo fusese… un idol).
Am aprinsc candelele în biserica construită pe vârful Athonului şi ne-am pregătit de Vecernie. În biserică am remarcat multe icoane ruseşti. Clopotele au sunat şi a început slujba. Noi, cei şapte români (între care era şi un preot), am cântat împreună, atît de aproape de Dumnezeu, „Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc…” M-am simţit mai aproape de cer, ca niciodată. Ne-am adăpostit peste noapte, din cauza frigului, în acest locaş. Conform rânduielii athonite, după ora trei am început Utrenia şi apoi s-a săvârşit Sf. Liturghie.
Peste puţine zile, vârful Athonulul, va fi plin de închinători, pentru a sărbători hramul Schimbarea la Faţă. Călătorii care se învrednicesc să ajungă la acest praznic pot observa sus pe cer un nor de forma unei cununi… Din păcate, n-am mai putut rămîne, dar Îi mulţumim cu toţii lui Dumnezeu că ne-a învrednicit de asemenea clipe de neuitat pe calea către Cer.
